Pregătirea copilului pentru grădiniță

Grădinița este mediul favorabil pentru socializare. Aceasta completează mediul familial al copilului, dar nu îl înlocuiește.
Pentru a putea primi beneficiile pe care le aduce grădinița cu adevărat, copilul are nevoie de o anumită dezvoltare psiho-afectivă. Dacă copilul va merge la grădiniță înainte să atingă acest nivel de dezvoltare, am putea vorbi despre o intrare în grădiniță prematură, iar în consecință traumatizantă. Explicația ar fi următoarea: copilul se confruntă cu situații cărora nu le face față și care nu îi aduc nici un beneficiu.

Cum putem pregăti copilul pentru independență?

  • lăsându-i libertate de mişcare şi iniţiativă;
  • fiind flexibili şi permisivi cu jocurile lui;
  • acceptându-l aşa cum este fără a-l raporta la un ideal sau la alţii copii din jur;
  • solicitându-i copilului doar ceea ce și noi respectăm;
  • fiind fermi, calzi, constant iubitori;
  • satisfăcând mereu nevoile copilului, dar nu împlinind dorințele lui;
  • fiind sociabili şi dornici de comunitatea celor din jur;
  • nefiind „zâna bună” care împlinește dorințele, nici „eroul” care salvează de efort, supărare sau orice dificultate, nici „vrăjitoarea” care închide în turnul de fildeș pentru a supraproteja, nici „slujnica credincioasă” care servește permanent copilul.

Etapa copilăriei 0-3 ani este alcătuită la rândul său din sub-etape diferite în privința majorității aspectelor, de la capacitățile motrice ale copilului până la cele cognitive sau de socializare.

În ce constă socializarea copilului în decursul perioadei de 0-3 ani?

Copilul între 0-1 an

In această primă sub-etapă principala persoană cu care socializează copilul este mama, ea este persoana de referința în universul copilului. În cel mai scurt timp copilul va recunoaște și alte persoane din preajma sa, dar interacțiunea principală la această vârsta este cu părinții.
În primele luni copilul depinde de părinți, și în special de mama sa, și în funcție de această interacțiune se vor pune bazele viitoarei personalități a copilului. Încrederea sau lipsa de încredere în lume tocmai în această etapă se formează: daca nou-născutului i se împlinesc nevoile, indiferent ca e vorba de nevoia de hrană, căldura sau nevoi afective cum ar fi ținutul în brațe, atunci el va avea încredere în lume și în sine.
Daca e în mod constant neglijat, daca nevoile lui nu-i sunt îndeplinite, dacă nevoia lui firească de a simți apropierea mamei, de a fi luat în brațe, este interpretată drept „șantaj emoțional” și neglijată, el va învața că lumea nu e ceva în care sa te încrezi, pe care să te poți baza și este posibil să se transforme într-un copil neîncrezător în sine și în ceilalți.
La această vârsta sociabilitatea copilului se manifestă în principal prin a răspunde la zâmbete, a zâmbi persoanelor familiare, a gânguri, a simți nevoia apropierii de mama și de alți membri ai familiei, a fi curios în descoperirea mediului înconjurător (pe care „îl gustă” la propriu, fiind etapa în care copilul duce obiectele la gură).
De obicei, începând cu 7 luni, la majoritatea copiilor apare anxietatea de separare: copilul începe sa fie îngrijorat și să plângă dacă ieșiți din raza lui vizuală, chiar dacă plecați într-o altă încăpere. Este o perioadă trecătoare și copilul trebuie ajutat să treacă peste aceasta, având răbdare cu el, asigurându-l mereu de prezența noastră și familiarizându-l întâi cu alte persoane, dacă într-adevăr trebuie să plecam și să lăsăm copilul în grija lor.

Copilul între 1-2 ani

În această sub-etapă copilul capătă deja mai multă autonomie, începe să meargă, spune primele cuvintele, începe să exploreze cu încredere mediul înconjurător. Pentru dezvoltarea abilitaților sale sociale și încurajarea încrederii în sine părintele ar trebui să-și reprime tendința de a-i interzice copilului diverse lucruri, de a folosi ”nu e voie!” pentru orice situație.
Este obligația părinților să îndepărteze pericolele din calea copilului și să îl lase să descopere lumea, dezvoltându-și astfel atât abilitățile motrice cât și cele cognitive și sociale.
În această etapă copilul devine mai interesat și de alte persoane, îi place să stea mai ales în preajma adulților sau a copiilor mai mari, învață prin imitare. Deocamdată majoritatea copiilor nu se joacă împreună cu alți copii la aceasta vârsta, mai degrabă se joacă „unul lângă altul”, fiecare văzându-și de ale lui, deci părinții nu trebuie să se îngrijoreze cu privire la o eventualitate lipsa de sociabilitate a copilului din acest motiv.

Copilul între 2-3 ani

În această etapă copilul are abilități motorii tot mai bune și este capabil să-și îndeplinească și singur unele nevoi (să mănânce singur, să se dezbrace, să se îmbrace cu unele articole vestimentare mai ușor de mânuit, să se ceară la toaletă, să se spele singur etc.).
În ceea ce privește sociabilitatea, la această vârsta copilul începe să interacționeze și să se joace mult mai mult cu alți copii, să le caute compania, să-și facă prieteni. Mulți copii sunt pregătiți să intre în colectivitate, la grădinița. Ei observă cu atenție adulții și își însușesc comportamente pozitive sau negative prin imitare.
Tot la această vârsta apar cel mai des conflictele între copii. Ei sunt predispuși la a se împrieteni cu alți copii, dar și la a se certa cu aceiași copii, pornind de la jucării sau cine știe ce alte motive. Câtă vreme conflictele sunt minore, sunt între copii de aproximativ aceeași vârsta și nu reprezintă situații periculoase, ar fi bine ca părinții să-i lase să le gestioneze singuri.
Copiii au anumite abilități sociale care-i fac să reușească să se descurce singuri în diferite împrejurări, care presupun interacțiunea cu ceilalți și nu este neapărat nevoie „sa restabilim noi ordinea”, dând jucării înapoi, intervenind cu fraze de tip: „Lasă-l ca el e mai mic!” sau „De ce nu împarți jucăriile?”.
Prin asemenea intervenții părinții cred că „fac educație” dar de cele mai multe ori nu fac decât să-i învrăjbească mult pe copii, să le creeze frustrări, sa le formeze comportamente negative, deși intențiile lor sunt bune. Copilul învață prin imitație, prin interiorizarea valorilor adulților care-i sunt modele, prin încurajarea autonomiei sale și a învățării prin interacțiune directă cu ceilalți și cu mediul înconjurător.

Ce vom face, ca și părinți, pentru a ne pregăti copilul pentru grădiniță?

  • E important să fim relaxați, încrezători, binedispuși când vorbim despre grădiniță.
  • Nu ne vom exprima nemulțumiri față de grădiniță și educatoare, nu ne grăbim, nu ne agităm, nu suntem suspicioși.
  • Vom fi deschiși, răbdători și interesați să ascultăm temerile și așteptările copilului în legătură cu grădinița.
  • Vom ține seama de ritmul și nevoile copilului de adaptare.
  • Nu vom impune cerințe nepotrivite vârstei și dezvoltării copilului.
  • Îi vom oferi copilului ocazii de a cunoaște mediul din grădiniță (drumul, clădirea, educatoarea, sala, curtea, copiii, activitatea), înainte de a-l lăsa acolo.
  • Vom acomoda din timp copilul cu un program de viață (meniu, ore de masă, somn și activitate) similar celui din grădiniță.
  • Nu vom suprapune mai multe schimbări în viața copilului. Intrarea la grădiniță nu trebuie să coincidă și cu alte schimbări în viața copilului sau a familiei (schimbarea casei, a persoanelor de îngrijire) sau cu situații ce induc emoții negative în viața copilului sau a membrilor familiei (divorțul părinților sau decesul unuia din membrii familiei, etc.).
  • Îi vom oferi copilului un mediu onest, de încredere în care să nu fie mințit, păcălit, amăgit.
  • Îi vom oferi copilului ocazii de întâlnire cu alți copii cu care să discute și să se joace de-a grădinița.
  • Îi vom acorda încredere că se poate descurca singur cu alți copii. Intervenția noastră nu va îngrădi manifestarea copilului chiar dacă îi suntem mereu alături.
  • Îi vom asigura un mediu sigur în care copilul să se poată juca în voie, liber, fără direcții și limitări.

Când este pregătit copilul pentru intrarea la grădiniță?

  • când vorbește despre sine la persoana întâi (spune „eu vreau” și nu „Ana vrea”);
  • când poate vorbi despre ceea ce îl supără sau deranjează;
  • când poate spune că îi este foame, sete, că este obosit sau supărat sau că îl doare ceva;
  • când poate vorbi despre sine, despre părinții și familia sa, când poate povesti evenimente prin care a trecut, întâmplări, vise şi fantasme;
  • când distinge între realitate şi basm (sau vis, fantasmă);
  • când începe să aibă preferinţe şi să fie mai selectiv cu partenerii de joacă, dar şi mai constant în manifestările afective;
  • când apare nevoia unui prieten constant;
  • când preia cu plăcere formule de politeţe, își asumă reguli şi interdicţii, se ruşinează şi doreşte să fie la fel ca ceilalţi membri ai comunităţii din care face parte;
  • când înţelege să nu-i deranjeze pe alţii, să cedeze, să îngăduie, dar şi să-şi expună punctul de vedere şi să-şi apere drepturile;
  • când are manifestări de independenţă: copilul insistă să se îmbrace cu ce vrea el, să mănânce singur, să se ducă la toaletă neînsoţit;
  • când încearcă să-și impună punctul de vedere: se contrazice, se încrâncenează;
  • când îşi poate purta de grijă: sesizează situaţii periculoase, îşi conştientizează şi exprimă nevoile, îşi ştie drepturile, îşi poate asuma unele responsabilităţi;
  • când poate fi lăsat în spaţii de joacă, supravegheate fără a solicita prezenţa adultului cu care a venit;
  • când îşi ascultă părintele (sau se împotriveşte lui) şi în lipsa acestuia.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.