Maturizarea cortexului prefrontal

În biologie se spune că „ontogenia repetă filogenia”.

Acest lucru vrea să transmită faptul că modul în care ne dezvoltăm pe parcursul vieții repetă în mare parcursul evolutiv al omenirii în milioane de ani.

Ultimul element care se maturizează în organismul nostru este cortexul prefrontal, acesta continuându-și dezvoltarea şi după naştere. Părinții ştiu că bebeluşii nu se nasc cu abilitatea de a planifica şi că își pun nevoile lor imediate înaintea oricăror obiective viitoare.

Dacă nu credeți acest lucru încă, încercaţi să îi spuneţi unui copil înfometat sau unui bebeluş să aibă răbdare şi veţi vedea cum reacţionează.

Pe măsură ce copiii cresc, li se dezvoltă şi lobii prefrontali, şi ajung treptat la faza de a putea amâna nevoile pentru o vreme. Totuși nu avem cum să cerem unui bebeluş să reziste la foame, cum putem face spre exemplu cu un copil care a început să meargă și pe care îl putem învăţa să spună „te rog” atunci când vrea ceva. Este nevoie de dezvoltarea cortexului prefrontal pentru ca acest minim de control să apară.

Copiii în vârstă de un an nu au aproape nici un fel de control, dărâmă cuburile sau îţi înşfacă ochelarii, însă imediat după această vârstă putem obține scurte momente de răbdare.

Odată ajunşi la trei ani, copiii pot aştepta în general un minut, iar la patru ani îşi construiesc singuri turnuri din cuburi, amânând momentul dărâmării pentru satisfacţia zgomotului puternic cu care se prăbuşesc.

La patru ani, copiii pot juca „Simon spune”. Un progres simţitor, pentru că jocul acesta se bazează pe autocontrol şi pe inhibarea impulsurilor imediate, astfel încât cortexul prefrontal să poată discerne, înainte de a răspunde, dacă jucătorul a spus cu adevărat „Simon”.

Din fericire, între patru şi şapte ani, funcţiile executive ale copilului se dezvoltă într-un ritm extrem de alert.
Copilul devine treptat capabil de a face planuri pentru ziua de mâine, de a acorda atenţie şi altor lucruri în afară de emisiunile de la televizor şi de a renunţa la activităţile distractive atunci când este chemat la masă.

În general, maturizarea cortexului prefrontal este impulsionată de eforturile părinţilor de a-şi învăţa copiii să îşi amâne nevoile fără a izbucni în lacrimi sau a bate cu piciorul în podea. A insista neobosit asupra cadourilor care nu pot fi deschise decât în ziua de Crăciun, asupra desertului care vine după felul principal sau asupra jucăriilor care trebuie împărţite cu alţi copii sunt acţiuni care solicită mai mult cortexul prefrontal decât sistemul limbic.

Din păcate pentru părinţi, rolul de cortex prefrontal extern pentru copiii lor este unul de durată. Acest rol se poate prelungi până la vârsta de nouăsprezece sau douăzeci de ani, când baza biologică a autocontrolului este pe deplin formată. Până atunci, părinţii nu pot decât să încerce să îi ţină pe adolescenţi departe de viciile pe care impulsivitatea le face atât de atrăgătoare pentru tineri: sexul neprotejat, abuzul de alcool, procrastinarea.

Romanciera Elizabeth Stone considera că a avea un copil înseamnă „să iei decizia irevocabilă de a-ţi lăsa inima să părăsească trupul”.

Din fericire rolul nostru de lobi prefrontali ambulanţi ia sfârşit când copiii noștri devin adulți.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.