Disciplină sau pedeapsă?

Ce soluții avem la îndemână pentru a evita dezvoltarea unor comportamente neadecvate la copilul nostru?

Cum să-l facem pe copil să vadă unde a greșit și să-l încurajăm să facă alegerile corecte?

Și oare când își recunoaște fapta îl dojenim pe jumătate sau deloc?

Când notele la școală îi sunt mici, oare este nevoie să i le reproșăm întotdeauna?

Vă propun să analizăm conceptul de disciplină comparându-l cu cel de pedeapsă.

În unele familii educaţia se bazează încă pe dominare, frică şi culpabilizare și atunci când această variantă nu funcționează urmează pedeapsa care devine “cea mai de succes” redută.

Și da, este nevoie să amintesc că si acum mulţi părinţi încă mai consideră “bătaia ruptă din rai” și că un copil “înţelege doar de frică“.

Așadar deseori părinții confundă disciplinarea cu pedeapsa.

Vă propun să plecăm de la ideea că între copil și părinte există o relație de parteneriat. În această relație specială se pune accentul pe învățare și inevitabil sunt necesare calități ale părintelui precum: răbdare, perseverență sau creativitate.

Ce este disciplina?

Cuvântul disciplină e înrudit cu discipol şi înseamnă a învăţa, așadar, prin disciplinare urmărim dobândirea unor comportamente sănătoase. Copilul învață încă de mic ce este nevoie să facă pentru a obţine ce îşi dorește şi cum poate controla acţiunile celorlalţi (dacă plâng, vine cineva şi mă ia în braţe).

Prin urmare, orice comportament al copilului are o anumită intenție, adică un motiv ce-i justifică comportamentul.

În programarea neuro-lingvistică una dintre premizele fundamentale este aceea că în spatele oricărui comportament se află o intenție pozitivă.

Tocmai de aceea vă invit să privim din această perspectivă și să adăugăm faptul că orice comportament depinde și de abilităţile pe care le are copilul la vârsta respectivă conform gradului de dezvoltare psihică, emoțională și mai ales a creierului.

De exemplu, toţi copiii sunt furioşi din când în când, dar îşi descarcă furia prin mai multe moduri: plâns, trântit, ridicarea vocii, în funcţie de cum au fost învăţaţi să-şi exprime furia și de vârsta pe care o au.

Ce este pedeapsa?

Pedeapsa reprezintă exercitarea unui control din exterior, prin forţă, asupra copilului cu scopul de a-i modifica comportamentul considerat problematic.

Pedeapsa este reflexia neputinței părintelui. Acesta o folosește deoarece nu a învățat încă cum să modeleze noi comportamente și nu deține informațiile necesare privind funcționarea minunii din fața lui.

La drept vorbind pedeapsa e, de fapt, un abuz şi poate fi de două feluri:

Abuz fizic: provocarea durerii prin pălmuire, lovire, bătăi grave;

Abuz emoţional: atacuri la persoană (pronunţarea numelui copilului cu tonalităţi negative, etichetarea, poreclirea, ridiculizarea, insulta, umilirea, intimidarea, adresarea cu voce ridicată etc.), penalizări ce nu au legătură cu comportamentul inacceptabil (de exemplu, copilul nu are voie să iasă la joacă toată săptămâna pentru că a vărsat cana cu ceai sau stricat o jucărie), etc.

Pedepsele fizice stârnesc cele mai multe discuții.

Cei mai mulţi părinţi speră că ai lor copii vor învăţa cele mai importante lecţii din pedeapsă. Cu toate astea, ceea ce copiii învaţă este total diferit de ceea ce încearcă părinţii să îi înveţe.

Ceea ce obțin părinții de fapt este doar un rezultat de moment, lucru observat și de către aceștia adeseori după folosirea pedepselor chiar vreme îndelungată.

Dar oare de ce pedepsesc părinții?

Concluzionând și utilizând premiza mai sus menționată, aș spune că aceștia o fac din trei motive:

1.  Au avut parte şi ei de un astfel de tratament când au fost copii;

2.  Nu cunosc o altă metodă prin care să obţină rezultatul aşteptat;

3.  Cred în eficienţa pedepsei.   

Rezultatul pedepselor fizice se vede atât pe termen scurt cât și pe termen lung în viața copilului. Cu fiecare pedeapsă fizică acesta învață că la acel moment este obligat să se supună pentru că este mai slab.

De îndată ce devine el cel puternic va oferi același tratament celorlalți, acesta fiind singurul mod cunoscut de a obține ce își dorește.

Să nu uităm că piticii noștri învață cel mai mult modelându-ne!

Care sunt consecinţele pedepsei asupra părintelui?

Obișnuiesc să spun mamelor cu care lucrez în sesiunile de coaching, că fiecare dintre noi primim odată cu momentul nașterii copilului o desagă a vinei. Aceasta nu este nici plină și nici goală și o primim conținând gânduri de vinovăție legate de perioada sarcinii, de conceperea copilului, temeri privind modul în care am născut (cezariană sau natural), temeri privind alăptarea, etc.

Ce se întâmplă după fiecare pedeapsă este că încărcăm această desagă și devine din ce în ce grea.

Observăm cum relația cu copilul nostru se deteriorează, cum poate pedeapsa a fost prea aspră, decisă poate la mânie, și mai ales că nu a fost eficientă în schimbarea comportamentului copilului.

Suntem martorii unei tranziții dureroase a copilului de la inocență la suferință, când copilul devine mai puţin comunicativ, caută afecţiune în altă parte, îşi pierde încrederea noi, ascunde de noi unele lucruri etc.

Care sunt consecinţele pedepsei asupra copilului?

În cele ce urmează am să vă relatez câteva dintre spusele copiilor aduși la consiliere:

Simt că mă urăşte.

Simt că nu am pe cine să mă sprijin pentru viitor.

Este ca şi cum lumea mea s-a sfârşit.

Nu am să uit asta niciodată.

Mă simt singur și trist.

Nu pot avea încredere în nimeni.

Nimeni nu-mi ține partea în casa asta!

M-a durut și-mi este frică.

Nici nu cred că mai contează ce fac, oricum o să mă pedepsească!

Dragii mei, pedepsele slăbesc legăturile de atașament între părinţi şi copii. Copiii depind de părinţi pentru a fi în siguranţă. Atunci când părinţii îi rănesc fizic sau emoţional, copiii învaţă că nu pot avea încredere și nu sunt protejaţi. Se simt singuri.

Copiii au nevoie să ştie că sunt valoroşi. Aceștia percep pedeapsa ca o respingere din partea persoanelor de care au cea mai mare nevoie pe lume.

Această respingere nu reprezintă o experiență care dispare de la sine, ci una care poate avea efecte negative pe termen lung privind construirea sentimentului de valoare personală.

Copiii care sunt pedepsiţi fizic sunt mult mai predispuşi să dezvolte anxietate și depresie, să consume droguri şi alcool, să dezvolte tulburări severe de sănătate mentală.

Copiii care sunt pedepsiţi emoţional sunt mult mai predispuşi să aibă stimă de sine scăzută, să fie instabili emoţional, să aibă dificultăţi în a deveni independenţi, să fie retrași social, introvertiţi sau extrem de complianţi, să aibă simptome de depresie și gânduri de suicid.

Fiecare pedeapsă crează resentimente şi ostilitate faţă de părinţi, pe care copiii rareori le exprimă în mod direct. Aceasta crează frică faţă de părinţi şi îi determină pe copii să mintă, să fure, să fie violenți cu fratele/sora sau mai târziu cu partenerul de cuplu.

Cel mai grav lucru pe care l-am observat este ca piticii ajung să simtă că părinţii lor nu îi mai vor. Ajung să nu se mai gândească la ei înşişi, consideră că merită ce li se întâmplă și se obișnuiesc cu pedepsele.

Așadar, ce anume putem face pentru a disciplina sănătos?

În primul rând este bine să înțelegem cum anume funcționăm.

Atunci când copiii nu fac ceea ce le solicităm, nivelul nostru de stres crește foarte rapid. Acesta este intensificat dacă adăugăm un context în care suntem presați de timp, suntem în public, avem de gestionat griji privind locul de muncă sau legate de alt aspect important din viața noastră.

Stresul vine la pachet cu o contractare a mușchilor, ne face inima să bată mai tare, ne pierdem abilitatea de a gândi limpede, simțim frică, disperare sau teamă, creierul intră astfel în panică.

Rezultatul? Reacționăm cu furie, lovind sau țipând, spunem lucruri pe care nu vrem de fapt  să le spunem și facem lucruri de care mai târziu ne vom simți rușinați.

Așadar nu întotdeauna modul în care reacționăm este proporțional cu năzbâtia piticului, ci este mai degrabă proporțional cu starea noastră de la acel moment și contextul în care ne aflăm.

Soluția este să fim conștienți că acest lucru ni se întâmplă și să căutăm să reacționăm utilizând creierul rațional și nu pe cel emoțional.

Putem face acest lucru oferindu-ne un timp pentru reacție, 5 secunde măcar, în care vom respira, ne vom concentra privirea pe altceva, vom număra, orice altceva ce va necesita pornirea creierului rațional la acel moment. Veți observa astfel că după acest time-out reacția voastră va fi foarte diferită față de cea imediată de mai devreme.

O altă variantă care ne va ajuta este lărgirea perspectivei.

Imaginați-vă că privim lucrurile prin nişte ochelari care au opţiunea de “mărire” şi “micşorare” a situaţiei. Când privim cu opţiunea de „micșorare” setată, vedem doar situaţia de la acel moment, simţim din plin stresul şi reacţionăm în acord cu nevoile noastre din acel moment. Dacă alegem să privim cu opţiunea de „mărire” setată, vom vedea întregul context. Astfel vom putea conştientiza factorii care au contribuit la declanşarea comportamentului problematic al copilului observând ce a declanșat nevoia.  Mai mult aducând raționament în reacția noastră vom putea vedea diferenţa dintre a ne concentra pe obiectivele pe termen lung  privind educația copilului şi cele pe termen scurt, dând mai mult importanță aspectelor pe care le comunicăm de fapt prin reacția noastră.

Continuând cu lărgirea perspectivei la nivel macro, vă propun să vă concentraţi pe obiectivele pe termen lung, chiar şi în situaţii problematice mici şi stresante.

Pentru a face acest lucru gândiți-vă la acele calităţi pe care sperați să le aibă copilul vostru ca adult. Mulţi părinţi speră ca el să fie sigur pe sine, sincer, respectuos, empatic, motivat, responsabil, înţelept şi lipsit de agresivitate. Doriți să vedeți aceste calităţi la copilul vostru?

Iată un exercițiu!

Copilul vostru este aproape adult. Mai are puţin şi împlineşte 20 de ani.

Imaginați-vă cum va arăta la această vârstă.

Ce fel de persoană sperați să fie copilul vostru când va avea această vârstă?

Ce fel de relaţie sperați să aveți cu copilul vostru când va avea 20 de ani?

Ce sentimente doriți să aibă copilul când se gândeşte la voi?

Mulţi părinţi doresc să fie iubiţi de către copiii lor, să petreacă timp împreună, să le ceară sfaturi şi să aibă încredere în ei.

Acum gândeşte-te care sunt efectele reacţiilor voastre în situaţii problematice minore, asupra obiectivelor voastre pe termen lung.

Cheia pentru o disciplinare sănătoasă şi pentru o relație potrivită cu copilul vostru, este să priviți comportamentele neadecvate ca oportunităţi prin care puteți lucra la atingerea obiectivelor pe termen lung.

Când vă simţiți muşchii încordaţi, inima bătând cu putere şi tonalitatea vocii ridicată, este un semn că aveți o oportunitate de a învăţa copilul ceva important.

Îi puteți oferi oportunitatea de a vă modela când vine vorba de:

  • managementul stresului
  • comunicare respectuoasă chiar şi atunci când este frustrat
  • gestionarea conflictelor fără a lovi pe cei din jur
  • a ţine seama de sentimentele celor din jur
  • a-şi atinge obiectivul, fără a răni fizic sau emoţional pe cineva.

Dragi părinți, stresul şi frustrarea vă oferă oportunitatea de a  fi un model pentru copiii voștri.

Așadar, nu este atât de mult despre ei, cât este despre noi.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.