Buddha

Aproximativ acum 2500 de ani, într-un mare palat la baza munților Himalaya din zona Nepalului de astăzi, a trăit un rege care urma sa aibă un fiu.

Regele și-a facut un mare plan pentru fiul său: dorea să îi ofere o viață perfectă. Fiul său nu avea să simtă niciodată vreun moment de suferință – fiecare nevoie sau dorință a sa avea să fie îndeplinită de îndată. Regele a construit pereți înalți în jurul palatului astfel încât prințul să nu cunoască lumea ce se afla dincolo de ei. Și-a răsfățat fiul oferindu-i tot felul de daruri și mâncăruri, și l-a înconjurat de servitori care îi satisfăceau fiecare dorință.

Și așa cum plănuise tatăl său, copilul a crescut in totală ignoranță față de problemele obișnuite ale existenței umane. În acest fel și-a petrecut întreaga copilărie. Dar în ciuda luxului și a opulenței fără sfârșit, prințul a devenit un tânăr nefericit. În curând fiecare experiență i se părea goală și fără valoare. Indiferent ce îi oferea tatăl său tot nu era deajuns, lucrurile acelea nu reprezentau nimic pentru el.

Așa se face că într-o noapte prințul s-a strecurat din palat pentru a vedea ce este dincolo de ziduri. A pus un servitor să îl ducă în satul apropiat și ceea ce a văzut acolo l-a îngrozit. Pentru prima data în viața lui prințul a văzut suferința oamenilor. El a văzut oameni bolnavi, bătrâni, oameni ai străzii, oameni care sufereau, și a văzut chiar și oameni murind. Când prințul s-a întors la palat era într-un fel de criză existențială. Neștiind ce sens să dea celor văzute, a devenit foarte iritabil și emotiv, și se plângea de orice. Și la fel cum fac mulți tineri, prințul și-a învinuit tatăl pentru lucrurile pe care le-a făcut pentru el.

Prințul a considerat că bogățiile erau de vină pentru starea sa negativă, pentru faptul că viața i se părea atât de lipsită de sens. Atunci s-a decis să fugă. Dar prințul semăna cu tatăl său mai mult decât credea, căci și el avea planuri mari. Nu urma doar să fugă – el avea să renunțe la statutul său regal, la familia sa, la toate posesiunile sale, și avea să trăiască pe străzi, dormind pe jos la fel ca animalele. Avea să se înfometeze, să se chinuie, să cerșească resturi de mâncare de la străini pentru tot restul vieții sale.

Așa ca în noaptea următoare prințul s-a strecurat din nou din palat, de data aceasta pentru totdeauna. Ani de-a rândul a trăit ca cerșetor, ca un element uitat de societate. Așa cum plănuise, el a suferit foarte mult – prin boli, foamete, durere, singurătate și slăbirea trupului său. A fost la un pas de moarte, de multe ori având doar o singură nucă de mâncare pe zi. Au trecut astfel câțiva ani. Apoi alți câțiva. Și apoi … nu s-a întâmplat nimic.

Prințul a început să observe că această viață de suferință nu era chiar ceea ce sperase. Nu îi aducea iluminarea pe care o dorise. Nu îi revela vreo taină profundă a lumii sau scopul final al acesteia. De fapt, prințul a ajuns să înțeleagă ceea ce noi ceilalți am cam știut din totdeauna: că este chiar aiurea să suferi. Și nici măcar nu este ceva așa plin de însemnătate. La fel ca adunarea bogățiilor, nici suferința nu are valoare atunci când este fără scop. Și curând prințul a ajuns la concluzia că ideea sa măreață, la fel ca cea a tatălui său, era de fapt o idee proastă și că probabil ar fi bine să se apuce să facă altceva.

Într-o stare de totală confuzie, prințul s-a scuturat de mizerie și a pornit la drum până când a găsit un copac mare lângă un râu. A decis că va sta sub acel copac și nu se va ridica până când nu îi va veni o altă idee măreață. Legenda spune că prințul confuz a stat sub acel copac timp de 49 de zile. Fără să discutăm viabilitatea din punct de vedere biologic a ideii de a sta în același loc timp de 49 zile, să ne rezumăm doar la a spune că în acel timp prințul a avut câteva revelații profunde.

Una dintre acele revelații a fost aceasta: că viața însăși este o formă de suferință. Cei bogați suferă din cauza bogățiilor lor. Cei săraci suferă din cauza sărăciei lor. Oamenii fără familie suferă din cauză că nu au una. Oamenii care au o familie suferă tocmai din cauza familiei lor. Cei care urmăresc plăceri ale lumii suferă din cauza acelor plăceri. Cei care se abțin de la plăcerile lumii suferă din cauza abstineței lor. Asta nu înseamnă că toate suferințele sunt la fel. Unele suferințe cu siguranță produc mai multă durere decât altele. Dar în orice caz noi tot va trebui să suferim. Peste ani prințul și-a construit propria lui filozofie și a împărtășit-o cu lumea, iar primul și principalul pilon al acesteia era acesta: durerea și pierderea sunt inevitabile, și ar trebui să renunțăm să ne opunem acestora. Prințul avea să ajungă cunoscut sub numele de Buddha. Și în caz că nu ați auzit de el, a fost cineva destul de important.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.